Jocul creaţiei este departe, mult în faţa realităţii virtuale, a unui joc pe calculator. Primul contact cu un joc nou pare interesant dar, dacă totul se repetă, a doua sau a suta oara, devine plictisitor. Aceeaşi cheie deschide identic uşa secretă şi pentru X ca şi pentru Y. Monştrii sunt construiţi, desenaţi, calculaţi. Coloana vertebrală înţepeneşte, ochii se înroşesc, mă doare capul. Copacii pe lângă care trec în viteză cu maşina sunt asemeni florilor de plastic. Pot să derapez, pot să fac accidente, mă redresez şi merg mai departe. Mi se întunecă mintea. Nu simt nimic. Sângele curge, inima rămâne agăţată într-un gard (cu forme geometrice perfecte, desigur). La tot pasul mă aşteaptă primejdii nenumărate. Nu contează. Omor totul în cale şi-o pot lua de la capăt. Natura e departe, inima mea e departe, sufletul cu sentimentele lui aşijderea. Adică chiar aici, afară, pe stradă. Sau în cărţile din bibliotecă. Personajele stau cuminţi pe rafturi în timp ce eu mă plimb prin parc cu rolele. Când mă intorc aleg o carte cu prieteni, cu războinici, sau pur şi simplu un atlas. Coloana vertebrala stă dreaptă, pe stradă tocmai trece o fată transparentă şi subţire, la radio cântă Nirvana. Citesc. N-am nevoie de săgeţele şi nici de cheiţe secrete. Imaginaţia zboară, însoţeşte personajele, uneori le modifică acţiunile. Respiraţia e completă.

Într-o călduţă seară de 7 iunie, (tocmai era ziua lui de naştere), un copil se plimba prin parc alături de mama lui. De sus, ploaie de stele căzătoare. Copilul culege una în căuşul palmei. Ajuns acasă, o aşează cu grjiă pe noptieră, sub clopotul unui mic vas de cristal. Dimineaţa se trezi îngrozit. Un vierme găurise salteaua pe care dormise.

Într-o călduţă seară de 7 iunie, (tocmai era ziua lui de naştere), un adolescent se plimba pe peronul aproape pustiu al unei gări. De sus, ploaie de stele căzătoare. Adolescentul se opreşte brusc. De la geamul feeric luminat al unui compartiment, o fată îl priveşte. Două stele căzătoare străluceau în ochii ei cu gene lungi. Trenul se puse în mişcare. Fata îi zâmbi şi-şi lipi mâna cu degete aproape transparente de geam. Apoi dispăru odată cu trenul. Dimineaţa când se trezi, adolescentul îşi duse mâna la inimă. Doua stele căzătoare şi-au făcut loc în inima lui şi nu mai aveau să plece niciodată.

Într-o călduţă seară de 7 iunie, (uitase de mult să-şi mai ţină socoteala zilelor de naştere), un bătrânel se plimba prin parc alături de nepotul lui. De sus, ploaie de stele căzătoare. Bătrânelul se aşează cu grjiă pe o bancă. “Pentru ce cad stelele, bunicule?” întreabă băiatul. Bătrânelul duce incet mâna la inimă, îşi priveste lung nepotul şi, cu un ultim efort, îi şopteşte: “Pentru ca oamenii să înveţe să trăiască cu adevărat.”